M-am gandit des in ultima vreme la relatii si la despartiri. M-am intrebat de ce avem atat de mult nevoie de celalalt? De ce avem nevoie de oglinda? Se spune ca ochii sunt portile sufletului...poate tocmai de aceea cautam recunoastere, incredere si acceptare de la celalalt. De multe ori m-am gandit la faptul ca privirea este esentiala pentru o apropiere adevarata intre doi oameni. Daca este sa alunecam putin pe panta filosofarii, ne intrebam inevitabil daca privirea celui pe care il iubim este capabila sa ne vada asa cum suntem in realitate. Ne putem intreba daca ceea ce iubim la cel de langa noi este un el sau o ea "reali" sau daca iubim propriile noastre idei, propriile noastre perceptii pe care le proiectam in afara noastra?

Poate ca am complicat prea mult lucrurile, insa de cele mai multe ori in iubire suntem desirati intre un "cine" si un "ce". Nu mai stiu cine spunea ca in urma unei despartiri intotdeauna este mai usor pentru cel care paraseste, decat pentru cel care este parasit. Intotdeauna pentru cel parasit relatia continua si dupa separare, fie ea sub forma amintirilor sau al intrebarilor. Cel care paraseste arunca pur si simplu zarurile si poate merge mai departe. Pentru el trecutul este trecut, lasat in urma, asemenea unei pietre pe drum. Piatra pe care ai lasat-o in urma nu se mai poate interpune intre pasii tai, nu-ti mai poate intersecta drumul. Pentru cel parasit, lucrurile stau putin altfel. Pentru el trecutul nu este tocmai trecut, el prezinta o continuitate si in prezent. "O piatra de care inca se impiedica".

Stiti la ce ma gandeam? De unde mania asta de a cere explicatii, de a cunoaste motivul? Este simplu: daca suntem parasiti, nu suntem aproape de fiecare data tentati sa credem ca a fost din vina noastra, nu ne imbracam cu straiele culpabilitatii si cu valul inferioritatii?

La ce se gandeste el

In ciuda despartirii mele de ea, indraznesc sa spun ca m-am parasit si pe mine si nu de putine ori. Dupa ce am ingropat relatia, dupa o discutie de patru ore despre o legatura care fusese de la inceput sortita esecului, am iesit sa ma plimb in parcul de langa apartamentul ei. Am plans oare? Nu. M-am simtit chiar usurat si vesel. Daca am plans dupa? Putin. Am fost trist? Am fost o vreme...dar nu atat de trist pe cum s-a aratat ea. Daca am vrut sa ne impacam? Nu. Daca am vrut sa mai fac sex cu ea? Da. Daca s-a intamplat? Da. O singura data. A fost o greseala? Cu siguranta, una foarte mare. Desi amandoi spuneam ca nu a insemnat nimic, nu a facut decat sa complice si mai mult lucrurile si sa astearna o stare de confuzie adanca intre noi. Daca am incercat sa ramanem prieteni? Da. Ne-am vandut aceasta iluzie. Ne-am impacat cu acest truism. Am incercat, anyway. Daca am reusit? Nu. Dupa ceva timp, ea a fost de acord sa nu ma mai sune, sa nu mai intre in mailul meu si sa nu-mi mai ceara parerea. Si eu am fost de acord sa nu-i povestesc aventurile mele si sa nu o mai sun cand eram beat. Dupa o vreme, am cazut de acord sa nu mai pastram deloc legatura. Daca situatia s-a schimbat in prezent? Da. Ne scriem de doua, trei ori pe an. Ea are o casnicie minunata si tot tacamul. Care este morala acestui du-te-vino absurd? Una foarte simpla: nu ne-am potrivit niciodata. Nu am fost facuti unul pentru celalalt.

Unde e greseala?

Dupa ce am terminat-o, nu-mi venea sa cred. Ce face ea? Cum e posibil sa-si vada, chiar asa, zambareata de viata mai departe? Cum e posibil ca, desi am fost amandoi in aceeasi relatie, sa nu simtim la fel? Cum, cand eu abia ma pot ridica din pat dimineata?

Intrebarea asta m-a ros o perioada indelungata ca un vierme. Pana cand, intr-o zi, am realizat ca, de fapt, nu am fost amandoi in relatie. Nu am fost niciodata. Nu am vrut niciodata aceleasi lucruri. Eram, fiecare, in alta directie. Cand am inceput sa inteleg treaba asta, toate intrebarile mi s-au parut irelevante.Cand am inteles, am putut merge mai departe.

Cum a reusit ea sa supravietuiasca

Ani la randul m-am pierdut pe mine intrebandu-ma la ce se gandeste el, de ce a facut-o si mai ales cu ce am gresit? Era ca un joc pe care il jucam singura. Eu ma intrebam si nu primeam niciun raspuns. Eram convinsa ca il voi putea aduce inapoi imdiat ce imi voi da seama de motivatia lui si mai ales cand voi afla butonul de reset al relatiei pierdute. Stiam ca varianta dragostei cu sila nu poate fi aplicabila, cu toate acestea, aveam ideea fixista de a-l determina sa se intoarca la mine si de a-l  face sa inteleaga ce a pierdut. Imi doream sa fie stapanit de aceeasi idee, de acelasi foc interior, de dorinta de a ne salva relatia. Toate incercarile mele s-au lovit de un zid. Din partea lui, puteam sa ramanem asa sau sa ne despartim. Tot aia era. Eu imi tot spuneam, ca intr-o relatie este nevoie de doi, ca ambii trebuie sa investeasca, nu-i asa?

Intr-un final, am inteles. Toate acele intrebari despre ce gandeste el, toate acele incercari de a afla ce-i in mintea lui reprezentau iadul meu, nu al lui. Ceea ce mi-a devenit cat se poate de evident a fost faptul ca el pur si simplu nu se gandea la asta! Doar eu o faceam! Doar eu ma intrebam! El nu s-a regasit niciodata in relatia asta, multumindu-se doar cu suisurile si coborasurile noastre care pe mine ma faceau nefericita. Daca s-ar fi gandit vreodata la ce ma gandeam eu, ar fi actionat si nu ar fi fost nevoie de discutii interminabile sau de semnale de alarma.

Apoi, stii ce altceva m-a lovit? Am avut revelatia faptului ca el nu se gandeste niciodata la ce-mi doresc eu, la ce gandesc eu, de ce sufar, pentru ce...si atunci, mie de ce mi-ar pasa? De ce m-as intreba ce se intreaba el?

Poate suna dur, dar cateodata, barbatii chiar nu se gandesc la noi. Dupa ce am inteles, am abandonat jocul asta de una singura si am mers mai departe.

(adaptare dupa "Tu mai vrei, el nu mai vrea", autori Greg B & Amiira, editura Kondyli)